Etapele motrice la bebeluși și rolul lor în dezvoltarea creierului copilului — de unde s-a născut Universul Bebe Rostogol
Nu știu exact când am devenit autor de cărți.
Dar știu sigur un lucru:
nu aș fi pariat pe mine.
Și, dacă ar fi să facem un mic sondaj în trecut…
sigur nu ar fi pariat nici profesoara mea de română din liceu,
o doamnă extraordinară, care mi-a fost și dirigintă — Anca Niță.
Un profesor care nu doar predă, ci rămâne cu tine.
Nu pentru că nu ar fi crezut în mine.
Ci pentru că, sincer… nu eram pe atunci genul.
Am auzit despre mine foarte des, pe timpul primilor 12 ani de școală…”brânză bună în burduf de câine”…
Poate dacă aș fi auzit în schimb ca sunt „un diamant neșlefuit”…m-aș fi apucat mai devreme de scris :)))
Nu eram copilul care scria compuneri frumos structurate.
Eram mai degrabă genul care începea ideea… și pleca cu ea în altă direcție…mai interesantă.
Ce m-a scos în scoală, este faptul că aveam o memorie foarte bună, în special vizuală de lungă durată, Încă pot să văd pagini din caietele de atunci.
Genul acela de memorie de elefant.
Țineam minte poezii, citate, lecții… fără prea mare efort.
Și acum încă fac asta. Dar, în același timp… strecuram niște greșeli de ortografie de toată frumusețea.
Greșeli pe care, dacă mă întrebi acum, le pun pe seama grabei.
Graba de a scoate din cap niște gânduri care se desfășurau — și încă se desfășoară — cu o viteză… greu de prins din urmă. Mi-a luat mult timp să învăț să vorbesc mai rar… și încă se întâmplă să mă mai ia valul…
(da… cred că am și un pic de ADHD și autism 😄
și poate și puțin de OCD :)))… spun alții, nu eu)
Dar, dacă stau să mă gândesc bine,
poate că exact asta m-a ajutat să ajung aici unde sunt acum.
Pentru că aceeași minte care o lua înainte la vorbit și scris,
era cea care vedea lucruri, făcea legături și simțea… altfel.
Așa că, dacă doamna Dirigintă ar citi acum, probabil ar spune:
„În sfârșit ai terminat o compunere… doar că ți-a luat câțiva ani.”
Am început să scriu după ce am devenit mămică, odată cu dezvoltarea programului Bebe Rostogol, chiar dacă la început doar în capul meu.
Un fel de draft continuu, care nu se salva nicăieri… dar nici nu se pierdea.
Mi s-a părut foarte important să pot transmite mai ușor tot ce am aflat pe pielea mea despre experiența motrică la bebeluși și cum impactează dezvoltarea lor ulterioară.
Pentru că, da… pe pielea mea nu e doar o expresie.
Ca proaspătă mămică, am căzut în multe capcane și am crezut la început și demontat după, multe cutume.
Gen:
-nu întoarce copilul cu capul în jos că i se întoarce rânza
-copiii care merg repede sunt mai inteligenți
-scoate-l din cadă doar ținându-l de cap ca să aibă gâtul lung
Asta a fost cea mai tare.
Mai lipsea să-mi spună să-i dau multe afine ca să aibă ochii mov și aveam pachetul VIP de „sfaturi bune”.
Și aici sunt curioasă de voi…
Voi ce „sfaturi” ați primit?
Aveți și voi un pod plin de cutume pe care le-ați dus mai departe fără să căutați în ele adevărul?
La început aveam pe cerul minții o carte cu exerciții.
Ceva simplu. Practic.
Dar, pe măsură ce am lucrat cu bebelușii și am aprofundat principiile neuroplasticității, mi-am dat seama că nu este suficient.
Mai important este ca părintele să înțeleagă cum se construiește creierul
și să poată construi el însuși exerciții pentru copilul lui.
Pentru că niciun copil nu seamănă cu altul.
Dar etapele sunt universale.
Fiecare etapă motrică încheiată o declanșează pe următoarea.
Unde? Fără să ne dăm seama, se rupe firul
Când copilul sare o etapă sau când o forțăm,
temelia nu mai este stabilă.
Nu se vede imediat.
Dar se simte în timp.
Se vede în:
- atenție
- agitație
- impulsivitate
- trântit pe jos
- supt tricoul, ros obiecte
- vorbit continuu, indiferent de context
Și, de multe ori, nu sunt probleme de comportament.
Sunt etape neterminate.
Și poate că merită să ne întrebăm:
Unde grăbim noi lucrurile?
Unde nu mai avem răbdare cu etapele?
Din dorință… și din frustrare
Din această dorință și din frustrarea că nu pot explica între două rostogoliri
ce am înțeles în peste 12 ani de lucru, s-a născut cartea:
„De la mersul de-a bușilea la maturitate”
O carte scrisă în dialog cu doi oameni pentru care am un respect profund:
-Acad. Prof. Dr. Alexandru Vlad Ciurea, neurochirurg
-Dr. Flavius Urian, neurochirurg
Această carte nu ar fi existat fără Radu Pescaru, fondatorul Editura Foton.
Un om care nu doar publică cărți.
Ci se implică personal, pune suflet și le înțelege.
Dincolo de conexiunea cu cei doi medici, a fost parte din carte ca arhitect editorial.
La Editura Foton au apărut deocamdată:
- „De la mersul de-a bușilea la maturitate”
- „Două lumi suprapuse”
O carte care a stat 12 ani „în aer”
Cartea „De la mersul de-a bușilea la maturitate” a început să se scrie pe cerul minții mele din 2013 și s-a materializat abia în 2025.
În 2019 m-am apucat de „Fetița, Vector și Zania cea de Lumină”, pentru că nu știam cum să mă apuc de cealaltă.
Sau poate că nu era încă momentul.
Poate că mai aveam nevoie să acumulez experiență.
Să mai văd.
Să mai înțeleg.
Și, dacă mă uit acum, îmi dau seama că nici ideile nu se grăbesc.
Exact cum nu se grăbesc nici etapele la copii.
Se așază atunci când sunt gata.
Mă întreb uneori…
Oare și voi ați simțit că, pentru a putea face ceva important,
a trebuit mai întâi să faceți… altceva?
Așa a apărut prima carte
„Fetița, Vector și Zania cea de Lumină” a început… nu la birou.
Ci în pat.
Fetiței mele îi plăceau mai mult, la culcare, poveștile inventate de mine decât cele citite.
Iar mie îmi plăcea să le inventez.
Pentru că, sincer, acolo aveam libertate totală.
De multe ori mă legam de lucruri care se întâmplaseră peste zi și care o frământau.
Și atunci le puneam în poveste.
Un fel de ocol elegant.
Așa au apărut poveștile terapeutice, deși nu știam pe atunci că așa se numesc.
La noi au devenit un ritual.
Când ne așezăm în pat… parcă se deschide cabinetul de terapie.
Și începe ședința, iar halatul meu este pijamaua…
Uneori durează 10 minute.
Alteori… o oră.
Și poate că nu adoarme din oboseală.
Ci din liniște.
Am printat câteva exemplare la xeroxul din cartier.
Am avut o singură lansare mică, sub formă de atelier de făcut jucării din șosete, la Forest School — o școală pe care o recomand din tot sufletul.
Lansarea am făcut-o la clasa unde fetița mea învăța, sub îndrumarea Mădălinei Gavrilaș.
În perioada aceea le eram și profesor de Educație Fizică și Sport și făceam cu ei și opționalul de Brain Gym… opțional care, acolo, cu ei, pentru nevoile lor, s-a născut.
Mădălina a devenit între timp autorul capitolului „Matematica dintre lumi” de la finalul cărții „Două lumi suprapuse”.
Pentru că, atunci când copiii relaționează la nivel emoțional cu întâmplările și personajele dintr-o carte, matematica devine naturală, ușoară și plăcută.
Și cred că aici trebuie să spun ceva important.
Fetița mea a avut șansa să trăiască 5 ani de școală într-un mod cu adevărat deosebit.
Cu o învățătoare empatică, dedicată, sensibilă.
Genul de om care vede copilul, nu doar elevul.
Care simte înainte să corecteze.
Care construiește, nu doar predă.
Și, sincer… orice aș spune despre Mădălina, nu cred că aș putea cuprinde cu adevărat cât a însemnat.
Pentru că sunt oameni care nu doar își fac meseria.
Ci lasă urme.
Și, uneori, acele urme ajung mai departe… decât ne imaginăm.
Și apoi a apărut universul fantastic
Din același fir au venit:
- „Două lumi suprapuse”
- „Simfonia simțurilor mele”
Iar „Fetița, Vector și Zania cea de Lumină” și „Simfonia simțurilor mele” sunt în curs de apariție în format profesionist.
Universul fantastic
Acest univers l-am semnat Lady Rostogol.
Nu pentru că sunt două persoane diferite.
Ci pentru că aleg să fac o delimitare clară între mine ca autor de specialitate și mine ca autor de fantezie.
Pentru mine, ele sunt legate.
Dar pentru cititor, este important să fie distincte.
Pentru că îmi doresc ca articolele și cărțile de specialitate pe care le scriu
să fie primite cu toată seriozitatea.
Iar poveștile… să fie trăite cu libertate.
Ne-am dorit un cățel.
Și eu, și fetița mea.
Eu am crescut cu povești cu zâne.
Așa că, inevitabil, lucrurile s-au întâlnit.
A apărut Vector.
Și, odată cu el, o lume în care lucrurile nu mai trebuie explicate.
Doar trăite.
Vector nu este doar un personaj.
Este felul în care copilăria capătă formă.
Dar, dincolo de asta…
Vector nu este doar un cățel.
Este un simbol al schimbării.
Și, dacă vreți să aflați cum și de ce s-a transformat din elf în cățel…
vă invit să citiți cărțile.
Jocurile
La un moment dat am înțeles că dacă nu trăiești, nu se așază.
Poți să explici.
Poți să demonstrezi.
Poți să convingi.
Dar, dacă nu este simțit… nu rămâne.
Și atunci au apărut jocurile.
Brain Gym Box – Neuroplasticitate
Brain Gym Box – ESP
Nu ca produse.
Ci ca răspuns la o nevoie reală din sală.
Aveam nevoie de ceva care:
să scoată copilul din „nu pot”
și adultul din „vreau să iasă perfect”
Copiii intră direct în joc.
Adulții care își permit să se joace… intră și ei.
Cei cărora nu le este frică să se facă de râs,
care nu simt nevoia să le iasă perfect din prima.
Pentru că am întâlnit destui perfecționiști
care aleg, mai degrabă, să nu încerce…
și exact ei sunt cei care ar avea cel mai mult de câștigat.
Și, poate paradoxal,
cei care își dau voie să greșească…
sunt cei care se distrează cel mai mult.
Și exact acolo începe lucrul.
Pentru că, fără să-și dea seama, fiecare ajunge exact unde are nevoie.
Și e important să mai spun ceva:
și adulții se distrează.
Nu doar participă.
Nu doar „încearcă”.
Se distrează cu adevărat.
Iar jocul devine, de fiecare dată, un succes real la evenimente:
cursuri, petreceri, nunți,botezuri.
Unde apare Brain Gym Box corner
și, fără prea multe explicații, lumea începe să se adune.
Unul încearcă.
Altul privește.
Apoi mai vine unul.
Și, fără să-și dea seama, intră.
Și rămân la joacă.
Și mai e ceva.
Brain Gym Box – Neuroplasticitate l-am inventat când aveam 9 ani.
Dar asta face subiectul altui articol de blog… în care promit să îi ofer un loc de cinste si jocului Brain Gym Box ESP– Kit antrenament Telepatie, Telechinezie si Vedrere extraoculară.
Acum vă spun doar că antreneză perceptiile extrasenzoriale, percepții cu care eu cred că ne-am născut cu toții, dar pentru că nu ni s-au pus in cuvinte când eram mici, acum când ni se întampla ceva de genul, le punem pe seama unor coincidențe.
Și urmează mai multe articole.
Na… acum sunt și scriitoare 🙂
Și sunt curioasă de voi…
Ați încercat jocurile?
Vi s-au părut ușoare?
Sau v-au scos din zona de confort mai mult decât v-ați fi așteptat?
Pentru că, de multe ori, reacția nu este „ce joc interesant”…
ci „stai puțin… nu-mi iese”.
Și exact acolo începe, de fapt, procesul.
Dacă le-ați încercat deja, mi-ar plăcea să spuneți în scris cum a fost pentru voi.
Iar dacă nu… poate că e momentul să le descoperiți.
Nu ca să vă iasă din prima.
Ci ca să vedeți ce se întâmplă când nu iese.
Uneori, exact lucrurile pentru care am fost certați
sunt cele care ne duc acolo unde suntem cu adevărat buni.
Final, mai aveam puțin și scriam o carte…..
Și dacă tot am început cu profesoara de română…
îl închei cu profesorul meu de gimnastică din facultate, domnul Mârza.
Un profesor adevărat.
Sever. Corect. Formator.
M-a certat de multe ori.
Și avea și de ce.
Dar a fost unul dintre acei oameni care nu doar predau.
Formau.
În facultate m-am remarcat… cu o fantezie deosebită.
În anul 2 aveam de scris un referat.
Doar că, pentru că am chiulit când colegii și-au ales temele,
mie mi-a rămas una… imposibilă:
„Aplicabilitatea exercițiilor de front și ordine în viața de zi cu zi.”
Sună exact cum era.
Dar povestea asta o las pentru alt articol.
Ce contează aici este că domnul profesor Mârza,
în toată severitatea lui,
a avut și acel simț fin al umorului.
Mi-a citit referatul în fața colegilor.
Amuzat. Chiar încântat.
Eu eram convinsă că nu iau mai mult de 5.
Dar surpriza a fost… 10.
Și, dacă mă gândesc acum… poate că nu am fost niciodată departe de scris.
Doar că mi-a luat mai mult să ajung acolo.
Și poate că nu am fost niciodată singură pe drum.
Doar că, la momentul potrivit, fiecare profesor și-a spus partea lui din poveste.
Și poate că, fără să ne dăm seama,
toți suntem construiți din oamenii care ne-au format…
și din etapele pe care am avut răbdare să le trăim.
***
Acum știu! Nu devenim cine suntem dintr-un pas mare.
Ci din toate etapele pe care nu le-am sărit, sau la care ne-am întors să la completăm mai târziu.
Asta pentru că neuroplasticitate creierului ne dă acestă șansă la orice vârstă!
